waceera part 2
Diverse

Waceera Part 2: Mălina, ce dracu ai făcut?

© Mălina Elena

Ați mai pomenit om căruia să-i fie rușine cu statutul de voluntar? Dacă nu, pomeniți acum. Îmi dezamăgisem familia, o dată, prin faptul că renunțasem egoist la tot ce se investise în mine, iar acum prin faptul că voiam să plec la mama naibii fără niciun rost și scop dintre cele pe care ai mei le-ar aprecia, când prioritatea mea era evidentă și deja necesară, adică găsirea unui fucking job. Dar, Dumnezeule, cum îmi ardeau tălpile, cum îmi fierbea sângele în vene, cum îmi creștea setea de ducă și cum ardea în mine spiritul de aventură… Nu mai știam cine sunt și cui aparțin, nu-mi mai găseam niciun loc, nu mai recunoșteam nimic ca fiind acasă; eram, așa cum am mai zis, moartă pe interior și sigură de un singur fapt, anume că vreau să plec.

“decizia de a-mi risca viața prin Kenya nu și-a avut fundament într-un altruism nobil, ci într-o nevoie personală egoistă

M-am invitat din nou la un ceai cu propriul sine și am decis hotărâtă să plec indiferent cât și pe cine voi dezamăgi, decizie pe care am considerat-o nu un moft, ci o datorie față de mine însămi. Și pentru cei care nu reușesc să citească printre rânduri sau au o părere exagerat de bună despre mine, dați-mi voie să vă atrag atenția asupra faptului că am folosit expresia “o datorie față de mine însămi” și nu “o datorie față de semeni/comunitate/planetă/whatever”, ceea ce înseamnă că decizia de a-mi risca viața prin Kenya nu și-a avut fundament într-un altruism nobil, ci într-o nevoie personală egoistă. Între nevoia mea de a pleca la capătul lumii și nevoia vecinei de la 2 de a-și cumpăra săptămânal pantofi oribili nu a existat nicio diferență substanțială de fond, și acum, că am stabilit transparența egoismului meu cât se poate de uman, să ne întoarcem la strategia parșivă prin care am încercat să împac capra mea și varza alor mei.

Prima parte a poveștii o găsești aici.

waceera part 2

© Mălina Elena

Capra mea avea nevoie să iasă din zona de confort, deci de o cultură diferită, de o lume diametral opusă care să provoace și de o experiență care să marcheze, iar varza alor mei avea nevoie de cât mai puține riscuri, așa că am ales, după ce Alex m-a convins să renunț la epidemia de zika din Columbia, un proiect din Kyoto, Japonia. I-am spus că plec doar mamei mele (care m-a susținut total, complet, 100% și cum mai vreți voi – nu pentru că i-ar fi fost confortabil, dar pentru că știa mai bine ca oricine câtă nevoie aveam de alt aer și cât de inutilă e orice încercare de a îmblânzi o persoană ca mine) și am lăsat-o pe ea să împrăștie vestea prin neam, ca să evit discuții de care parcă deja eram sătulă și care m-ar fi durut sincer. Și chiar m-au durut, fiindcă n-am scăpat de “Tu trebuie să-ți găsești un job și un soț aici, în țară, nu să ajungi la 50 de ani tot voluntar” și nici de “Asta-i trebuie ei acum!? Dar de, dacă atât poate copilu’, atât face.” Am risipit câteva ore plângând aiurea și asumându-mi statutul de rușine a familiei, dar apoi mi-am amintit că auzisem pe undeva de existența reală a unui concept abstract, dar simplu și natural, anume conflictul de generații ori de perspective…

Citește continuarea aici.

Autor: Mălina Elena

Click pentru a comenta

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

StudLand este platforma online pentru studenți dezvoltată cu scopul de a aduna toate informațiile de interes studențesc într-un singur loc. Articole proaspete, internship-uri, evenimente, traininguri și oportunități studențești, pe toate le găsești aici!

Sus